Posted by: Ludi on: 19/11/2011
Aici, pe români îi recunosc pe stradă (aşa cum în România îi recunoşteam pe spanioli). După ochi, în general: avem (încă!) acea “perdanţă” în privire, acea neputinţă uşor văicăricioasă, acel “ce să-i faci?” de om care aproape se răsfaţă în necaz şi-amărăciune. Le recunosc, care va să zică, metafizica. În alte cazuri, e mai puţin sofisticat: îi recunosc după îndeletnicire (anume cerşitul şi/sau cântatul, nu totdeauna măiastru, la vioară sau acordeon); asta, în special pe românii romi. La locul de muncă, fix (intrarea în supermarketurile x şi y), zi de zi, cu excepţia weekendurilor.
De câteva luni încoace, însă, observ cu uimire nu neplăcută că ceva s-a schimbat: femeile care cerşeau îşi întrerup “treaba” asta ca să profeseze, preţ de 10-15 minute, drept ce-aş numi “asistenţi sociali primari.” Pentru bătrâni. Ascultă răbdători necazurile câte unei băbuţe singure şi nevorbite. Cară pungile alteia de la magazin până la intrarea în bloc. Ajută căte un bătrânel în baston să treacă strada, ţinându-l de braţ grijuliu, neintruziv. Şi nu îi fraudează. (Dacă ar fi făcut-o, ar fi apărut cazuri în presă.) Se mulţumesc cu ce bănuţ le poate da fiecare.
Într-un fel, e trist că asemenea mici ajutoare dezinteresate, care se făceau odinioară din bună creştere, respect pentru bătrâneţe sau pur şi simplu omenie, confraţii mei cerşetori le prestează acum pe bani. (Pentru că omul de rând nu mai ajută pe nimeni pe stradă.) Pe de altă parte, mă bucur că au înţeles şi început, în fine, să se facă utili, mai degrabă decât să cerşească la nesfârşit milă, bunăvoinţă, generozitate, fără să ofere nimic în schimb. Prefer de mii de ori stereotipul “românii=proptele de babe,” faimei de cerşetori sau hoţi!
Posted by: Ludi on: 07/11/2011
N-am avut niciodată vreo părere “voită” despre Steve Jobs. Din interviurile citite absolut întâmplător, mi se părea că emană o inteligenţă antreprenorială, o inventivitate cu profit şi o etică foarte americană a muncii – toate, atât de departe de propria mea structură, încât, dacă aveam ceva pentru el, era respectul aseptic pe care îl datorezi cuiva unanim apreciat de cei care vorbesc aceeaşi limbă ca el.
Aşa că e bizar să constat că din Steve Jobs mi-a rămas foarte puternic ceva deloc legat de Apple, iPod sau iPhone (parcă el a creat aceste două gadgets, nu?). Două cuvinte tocite ca un surtuc de CFR-ist, la drept vorbind, care îmi tot revin în minte, de câteva zile, de când am citit acest articol. “Oh wow.” Acestea sunt cuvintele. Repetate de trei ori: “Oh wow. Oh wow. Oh wow.” Ultimele cuvinte ale lui Steve Jobs.
Ce este moartea? Moartea care mi-a înţepenit rând pe rând bunicii, bunicii care-au fost tot timpul (tot timpul meu) atât de vii. Moartea cu care la final de 2009 am intrat într-o tâmpită cursă, convinsă că am să ajung în Bucureşti înaintea ei, să-mi văd pentru ultima oară mătuşa, s-o iau de mână – şi moartea mi-a luat-o înainte, magistral (umilitor), cu doar O zi!…
Ce este? Christos sau Buddha… Una e să o spună ei, cu totul alta s-o spună Steve Jobs. Ca diferenţa dintre Gioconda consacrată de la Luvru şi tabloul de pe şevaletul din atelier, pe care culorile sunt încă umede. “Oh” şi “wow,” două interjecţii englezeşti care ţi-ar ieşi pe gură atunci când, cotind pe cărarea de munte, îţi răsare-n faţa ochilor un peisaj şocant de frumos. Să le căutăm în dicţionar ca să aflăm ce este moartea, după părerea unui tip deştept precum Steve Jobs. Ce poate să fie, dacă, în loc să fi fost îngrozit (“Oh God!”/ “Oh no!”), a fost impresionat?
Posted by: Ludi on: 07/11/2011
Am văzut pentru prima oară aseară un “clasic” al cinematografiei: “Nimic nou pe frontul de vest,” după romanul lui Remarque. Un interogatoriu al Războiului în care absurdul kafkian şi robusteţea hemingwayană fac nuntă mare!… Recompensat cu două premii Oscar după Primul Război Mondial (în 1930) şi ilegalizat înainte de cel de-Al Doilea (căci nu te poţi mobiliza ca lumea la arme câtă vreme circulă pe ecranele patriei o replică precum “E urât şi dureros să mori pentru ţară”).
Reţin cu “osebită plăcere” scena în care, la trei ani de la începutul războiului şi după săptămâni de zăcut fără noimă într-un adăpost subteran zgâlţâit zi şi noapte de bombardamente, infestat de şobolani şi de patologia înfometării, soldaţii batalionului-personaj principal se ghiftuiesc cu fasole fiartă şi pâine. Nemţi. Îmbătaţi cu 0% alcool de beţia burţii pline, stau tolăniţi în colbul de la marginea unui nenorocit de drum. Mai că răzbate flatulenţa, leneşă, satisfăcătoare, prin ecran. Şi se trezeşte unul întrebând: “Auziţi, da’ cine-a pornit războiul ăsta?” “Păi unii zic că noi, alţii că francezii. Nu se ştie.” “Da’ de ce se-ncepe un război?” “Păi fiindcă o ţară o jigneşte pe alta.” “Daaaa, mă, bine!… Un munte din Germania a insultat o câmpie din Franţa!” Râsete grosolane. “Bine, atunci. Pentru că francezii i-au insultat pe nemţi.” “Eu sunt neamţ şi nu m-a insultat niciun francez, zău!” Râsete grosolane. Şi tot aşa, fără concluzie.
În acelaşi ton, deşi nu cu fasole, mă gândeam: ha, nemţii!… Sfântul Imperiu Roman, Martin Luther şi Reforma Protestantă, Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial. Stau cuminţi o vreme, muncesc şi-şi văd de viaţă, de par să prospere şi să fie ok, dar nu. Între timp, sângele fierbe. Sânge de războinic. Mai mult, de Războinic Romantic! Mânat de idealuri, cum e vorba. În vintre clocoteşte. Cu nestinsă pasiune pentru Moartea Eroică. Amor turbat cum nici cearceafurile lui Fifi sau Fanny n-au pomenit în frământata lor existenţă. Şi-atunci ce se-ntâmplă? Varsă toxina.
Yeah… Aşa mă gândeam. Şi, deşi pare răutăcios, îmi provoacă, în mediul ăsta în care admirăm universal “treaba nemţească”, “calitatea germană” şi “poporul serios, muncitor”, îmi provoacă, zic, oarece satisfacţie.
Posted by: Ludi on: 30/10/2011
Cred că nu sunt mai mult de trei ani de când Franţa şi Germania au început să fie descrise drept “motoarele Uniunii Europene”. Dacă la început sintagma avea o aură oarecum metaforică dindărătul căreia mai iţeau capul elemente importante precum Marea Britanie sau Olanda, azi indică sec o normă: Franţa şi Germania conduc UE. Naturaleţea cu care mass media (cel puţin cea din Spania) echivalează întrevederile Angela Merkel-Nicolas Sarkozy cu “the latest in EU affairs” face din Van Rompuy, Barroso, Cameron sau Zapatero/Berlusconi nişte entităţi periclitate, darwinian vorbind…
Respect această echipă forte! Două nume, Merkel-Sarkozy, care au ajuns să însemne “Uniunea Europeană”. Sau cel puţin “zona euro”. Dar, oricât o respect, nu pot deloc să rezist ispitei de a mi-i închipui şcolari. Îi vad aşa, cam pe la 10 anişori, într-o sală de clasă cu bănci de lemn pe schelet metalic – acest redutabil călău al atâtor şi-atâtor fire de dres, dar pe de altă parte prietenul remaieuzelor – într-o şcoală ceauşistă de la începutul anilor ’80. Rândul de la uşă, banca a doua, poate a treia (din cinci).
Ea, o fetiţă pe care te-ai feri s-o descrii drept ageră la minte, devotată ca o lumânăreasă foii de caiet dictando pe care se înşiră cu apăsarea creionului chimic felurite cunoştinţe şcolare. Cu buzele strânse într-un botic sârguincios, secondat de corectitudinea cordeluţei albe-albe ce-i încununează creştetul. El, rudolfulvalentino-al clasei despre care toate fetele notează suspine seara, în jurnalul secret de-acasă, căruia toate îi oferă volontire răspunsurile la extemporale, lucrări şi teze, spre copiat, în schimbul acelui zâmbet deopotrivă şmecher şi şarmant, dulce şi impertinent, pe scurt irezistibil.
Colegi de bancă. În urma mutării disciplinare (a lui, evident) hotărâte de o învăţătoare. Una care, umblă vorba prin cancelarie, în afara orelor de program practică sado-masochismul.
Posted by: Ludi on: 27/10/2011
O amică mi-a trimis acest link: un duet/duel virtual între Maria Callas şi Angela Gheorghiu, realizat tehnologiceşte inteligent, cred eu, fără ştiinţa (post-mortem a) primeia de către cea din urmă. Şi însoţit de un interviu cu Diva româncă.
Trebuie să mărturisesc că întâi am citit interviul. Transpiră din el o Angela Gheorghiu plină-de-sine pe două fronturi: ca mare voce şi ca femeie curtată de celebrităţi fine din lumea Operei mondiale. Aroganţa (fie şi vag) jucăuşă însă nu mă deranjează. În fond, e vorba, mi-am zis, de o femeie frumoasă.
După prima vizionare a clipului, apoi, am rămas, uimită, cu asta: o tehnică de marketing/auto-promo isteaţă-foc! A doua vizionare m-a (sur)prins emoţional. Şi atunci am hotărât să scriu acest post.
Sigur că vocea Angelei Gheorghiu poate “concura” cu cea a Mariei Callas. E la fel de cristalină, punctează notele cu aceeaşi precizie, ca pe fluturii de colecţie în bolduri. Totuşi, vocea Mariei Callas are o dulceaţă abia perceptibilă, un mic indescriptibil plus, un fel de rezervă enigmatică: ca şi cum dincolo de ce cântă şi se aude mai e “a little something”, un ungheraş de descoperit. Pe scurt, un je-ne-sais-quoi. Vocea Angelei – ba. În loc de dulce mister, sexualitate pură şi dură. Susţinută fără echivoc prin body language. În fine, bătând uşor spre isterie.
Duetul virtual se răsfiră în două tipuri de feminitate, în ultimă instanţă: una care cheamă şi una care înşfacă. Una care îndrăgosteşte şi una care seduce. Aşa încât, duetul Callas-Gheorghiu e duetul spiritului cu corpul…
La final, nu-mi pot suprima o adnotaţie naţional(istic)ă: Angela Gheorghiu este “LA soprano rumana.”* Un simbol al culturii româneşti de azi. O privesc în acest clip şi, în fundal, îmi reapar în memorie tinerele românce care ies în oraş machiate forte, purtând bluze mulate ridicate deasupra buricului. Şi văd consecvenţă aici. Iar consecvenţa constă, vai, în lipsa de discreţie. Când ieşim în lume, de ce n-avem şi noi un pic de discreţie? De ce, de ce, de ce?
* nu e greşeală de tipar, ci unul din farmecele de (trans)gender ale limbii spaniole: terminaţie feminină pentru unele substantive masculine, masculină pentru unele substantive feminine. Preferata mea e perechea el futbolista-la soprano.
Posted by: Ludi on: 22/10/2011
My most profound respect goes not to people who have achieved important positions, or fulfilled a higher goal, or simply made a fortune, but to people who open up their heart. They are the genuine, brave beauty of the world.
Posted by: Ludi on: 22/10/2011
Posted by: Ludi on: 20/10/2011
Esta mañana, camino al trabajo, vi al alcalde de A Coruña en la calle. Carlos Negreiro del PP, elegido el pasado 22 de mayo. Andando por Avenida Pedro Barrié de la Maza, en traje gris (o azul?), con las llaves de su coche en la mano y la frente levemente arrugada. Supongo que venía de la cafetería del Hotel Riazor, donde hay bastantes reuniones matinales informales, de un índole u otro.
Lo vi desde lejos. Lo miré a los ojos. (Yo había votado por el otro, del PSOE.) Me pareció un hombre frío y un tanto aburrido, como si no tuviera alegría alguna en su vida. Será el efecto de cumplir con deberes dictados siempre por outros. Pero como el también me miraba a los ojos y no había nadie más en la calle, no pude suprimir una sonrisa que decía “te reconozco, hasta te compadezco, sin embargo no me gustas.” Y me salió: “Hola!” El suyo le salió como un susuro, pero le salió: “Hola.”
“Qué conclusión he de sacar de ello?” me pregunté luego. Pues que 1) saludar a los que no te gustan es cuestión de buena educación y que 2) respetar a tus contrarios te hace sentirte respetable.
Posted by: Ludi on: 16/10/2011
Asia nu mă atrage deloc. Totuşi, dacă ar fi să merg în vacanţa de vară spre părţile acelea de lume, aş alege să mă duc în Mongolia, şi doar în Mongolia.
De ce? Pentru că am văzut eu odată, într-un film cu CAP-uri mongole difuzat de televiziunea ceuşistă, cum în Mongolia se înşiră deal golaş după deal golaş după deal golaş după deal golaş, şi-aşa mai departe până la infinit.
Eu m-aş aşeza pe unul. Şi aş sta. Treptat, aş trăi astfel experienţa estivală cea mai cutremurătoare, explozivă, devastatoare a Supremei Plictiseli.
(Da, aceasta e o reacţie adversă la flyerele, posterele şi anunţurile care promovează masajul thailandez.)
Recent Comments