Lecţia de subjonctiv
Posted by: Ludi on: 08/02/2010
Spre deosebire de conjunctivul românesc, subjonctivul în spaniolă e la fel de consistent ca indicativul. Are prezent, are trecut, imperfect, mai mult ca perfect şi, aud cu groază de “elevă”, şi viitor.
Subjonctivul în spaniolă e o întreagă lume paralelă. Reală nu (indicativul e real), dar absolut şi în detaliu posibilă. Despre “să devenim mai buni” şi “să trăim într-o lume mai bună” la subjonctiv vorbim…
Modul urărilor, deci. Iar astea sunt cele mai sănătoase, faine şi cu minte pe care le-am ascultat vreodată. Doamnelor. Domnilor. Etc. De la ilustrisima, venerabilisima Chavela Vargas, de la briliantul şi preahârşitul Joaquín Sabina,
Que gane el “quiero” la guerra del “puedo”
Que no te den la razón los espejos
Que te aproveche mirar lo que miras
Que el corazón no se pase de moda
şi, cel mai important,
Que no te cierren el bar de la esquina, bre!
Alb pe negru. Sau pe bej
Posted by: Ludi on: 25/01/2010
- In: Română
- 2 Comments
Azi, plimbându-mă pe faleză, urmăream pescăruşii cu ochi plini de acel sentiment mixt pentru care englezii au un singur cuvânt: awe. În română, două cuvinte: veneraţie + teamă.
Pescăruşii sunt zburătoarele perfecte. Nicio altă făptură de-a Universului şi nicio altă invenţie de-a Omului nu posedă desăvârşita intuiţie eoliană pe care o au pescăruşii. Am văzut vrăbiuţe dezechilibrându-se în zbor la prima boare – jenant!… Şi am văzut porumbei bulucindu-se să aterizeze pentru că o simplă adiere le ridica complexe probleme de zbor – de râsul curcilor! Şi am văzut vulturi unşi cu toate alifiile mimând perfect suveranitatea în înaltul cerului, dar tot pe vreme bună – nişte farisei care, pe timp de pale şi rafale, stau cu nasul sub aripă-n cuib, ca nişte babe îngrămădite. Ca să nu mai pomenesc de toţi guguştiucii, canarii şi papagalii ciungi sau ologi în urma vreunui accident de zbor (cum să cazi din cuib sau colivie?? Păi de-aia ţi-a dat Dumnezeu aripi, măi băiatule!…)
Pescăruşii n-au asemenea handicapuri. Nici complexe meteorologice. (De fapt, n-au niciun complex, eu însămi am experimentat o consistentă rafală de la un întreg stol, acum 5 ani, nu uit, a fost oarecum deconcertant, dar în fine, nu se cade să pomenim, ce spuneam?) Pescăruşii sunt maeştrii Vântului. Mă uitam azi, zi cu briză atletică, cum planau cu capul sus pe câte-o boare, deasupra stâncilor plesnite, pentru ca, la prima schimbare de adiere, la primul capriciu, printr-o mătăsoasă şi subtilă încordare de burtică, să se muleze pe noua rafală şi să se lase propulsaţi de ea în direcţia-surpriză a fanteziei lui Aeolus. Cu pupile inundate de veneraţie mă uitam. Iar când arabescurile măiastre ajungeau deasupra falezei, dând rotocoale peste capul meu (şi peste hăinuţa mea neagră, ce contrast teribil ar fi fost, şi încă de purtat până acasă, dar în fine, nu e momentul potrivit, spuneam ceva frumos), arabescuri ca pásele sofisticate ale unui hipnotist, cu ochi solemni de teamă mă uitam. Un zbor ca o suită de Bach, improvizaţie de genială tehnică, din care oricând poate ţâşni o linie melodică, un picaj magic, inedit, subit, ce-şi atinge cu virtuozitate, negreşit, ţinta: Frumosul din noi. Mă uitam cu awe.
Vreo oră am mers astfel, urmărind absorbită şi cu umeri strânşi, cu awe, baletul aerian al acestor esteţi ai Aerului. Până când un tată de familie bună s-a adresat fetiţei sale cocheţele (paltonaş din lână de cămilă, bej), pierdută şi ea în admiraţia pentru un pescăruş în zbor. În dulcele, legănatul accent galeg, mi-a verbalizat în fine sentimentul: “Arancha! Cuidado, que te caga!”
După care am ieşit şi eu de pe faleză.
Ecouri prin cartier
Posted by: Ludi on: 17/01/2010
- In: Română
- 8 Comments
“En la vida uno tiene que hacer lo que le dé la gana!” (“În viaţă trebuie să faci ce-ai chef să faci!”) Propoziţia a răsunat în modestul magazin Cadena 100 (popular denumit “los chinos”), de unde se cumpără nenumărate bazaconii domestice la preţuri de nimic; de calitate corespunzătoare preţului, ceea ce vrea să zică că după două luni se strică, şi-astfel îţi poţi înnoi periodic căminul. Recomand şi celorlalte gospodine [sic!].
Cum căutam pare-mi-se o strecurătoare, filosofia acestui enunţ m-a izbit. Autoarea, proprietara prăvăliei şi totodată vânzătoare-şefă, în etate de vreo 55 de ani. Contextul: o tacla cu o clientă din cartier, cum se obişnuieşte dacă ai un negoţ în pe-acolo de ani de zile. Era a x-a oară când auzeam asta, în contexte similare. E filosofia “omului de rând” din Spania. Mi-a produs plăcere să o aud rostită din nou.
Şi continuând eu să caut strecurătoarea în siajul acestei afirmaţii, n-am putut să nu virez spre dulce-amarul amuzament destinat bietului suflet românesc. Am văzut serii de doamne învăţătoare în taioare gri-petrol, cu jachetă cu umeri, învăţând serii de copii în cămăşute pepite, de la catedră: “În viaţă trebuie să faci ce-ai chef să faci!” Am văzut lideri de opinie, pe Petre Ţuţea şi pe Andrei Pleşu, pe Gabriel Liiceanu, pe Alina Mungiu-Pippidi, inclusiv pe Marius Vintilă, care e fratele şi al lui Tamango, afirmând pe la televizor şi radio, prin reviste culturale şi prin analize sociologice: “În viaţă trebuie să faci ce-ai chef să faci!” I-am văzut pe scriitori şi poeţi, pe Goga şi Eminescu, pe Hortensia Papadat-Bengescu, precum şi pe Camil Petrescu, dăruind publicului râuri, râuri de romane şi poeme scrise în voluptatea plenară a acestui crez: “În viaţă trebuie să faci ce-ai chef să faci!” Le-am văzut pe vânzătoarele şi coafezele din fostul meu cartier, pe doamna Alina, pe doamna Mariana şi pe doamna Cami discutând cu clienţii dumnealor şi rostind, presărat iar şi iar, cu tărie, asta: “În viaţă trebuie să faci ce-ai chef să faci!”
Toate astea până la un punct; când a apărut, destul de dostoievskian, aş zice, o figură înveşmântată în negru şi-a tunat: “Dar ce este aceasta, haos! Ce învăţati voi copiii? Să spargă vitrine, să se uite la sminteli la televizor şi pe Internet, să-şi afle pierzania în baruri şi discoteci, să-şi nesocotească părinţii şi neamul!”
Şi-atunci mi-am dat seama că libertatea – atât exterioară, cât şi interioară – e o chestiune de voinţă orientată cumva sau altminteri în jocul dintre negativ şi-afirmativ. Şi că afirmativul conţine responsabilitatea cu naturaleţe, cum poartă o gravidă copilul, pe când negativul îţi scoate ochii cu ea.
Specimenuţe
Posted by: Ludi on: 10/01/2010
- In: Română
- 2 Comments
La grupa de copii de 5-6 ani e oarecum o nerozie să predau engleză. Când, totuşi, conştiinciozitatea mă împinge la limita îndărătniciei şi ţin să exersez 4-5 adjective mai mult de trei minute, micuţii dispar măturaţi de-o subită epidemie de urinită: “puedo ir al baño?” “Y yo!” “Y yo!” O jumătate de clasă se goleşte.
Când în fine mi-a devenit clar că nu ca să urineze se cer la baie, ci ca să se stropească un pic cu apă, să chirăie şi să scape de mine, cu adjectivele mele englezeşti, cu tot, măcar pentru câteva minute, am restricţionat ieşirea din clasă: a se merge la baie câte unul, pe rând.
Normal, deci, că micuţii au trebuit să-şi dezvolte flerul, să sesizeze din timp când se apropie momentul “serios,” de exersat, al lecţiei. Normal că, darwinian vorbind, nu toţi zece şi-au dezvoltat flerul respectiv, ci doar 2-3. Normal că cei 2-3 sunt concurenţi într-o palpitantă competiţie unde câştigătorul e cel ce se cere primul la toaletă la momentul potrivit (=chiar înainte să înceapă exersarea nenorocitelor de adjective). Dacă ieşi prea devreme, rezultă că te întorci chiar când se freacă adjectivele; dacă ieşi prea târziu, ajungi înapoi în clasă când jocul de după adjective a început deja. În ambele cazuri, eşti un fraier.
De-aşa natură e evoluţia speciei însă, că inevitabilul până la urmă s-a produs. Tocmai ridicasem manualul cu desene de monştri şi prinţese, bebeluşi şi bunicuţe, tocmai îmi întindeam creionul didactic spre unul dintre desene şi tocmai mă pregăteam să întreb cum e monstrul respectiv (era ugly), tocmai începea deci exersarea, când s-au auzit două “puedo ir al baño?” Deodată, absolut simultan. Mi-era imposibil să decid cine era fericitul câştigător al micii evadări. Eram vizibil descumpănită.
Şi-atunci animăluţele în chestiune au recurs instinctiv la retorică. “Yo tengo que ir al baño ahora!” “No, yo tengo que ir primero, lo necesito!” Şi tot aşa, plusând, plusând, eu tot descumpănită, până când geniul speciei a izbucnit briliant din nou, din pieptul lui homo sapiens – prin răcnetul micului Santi: “me meo, te lo juro!!”
În forul interior, mi-am tradus cumsecade propoziţia în limba mea maternă: “mă piş, îţi jur!” Micuţul Santi, 5 ani, şcoală, lecţia de engleză, “mă piş”… Nu ştiu ce arhetip de tovarăşă educatoare din mine mi-a şoptit. În forul interior: “ţ, ţ, nu se faceeee!” Aşadar i-am comunicat pedagogic micuţului Santi: “nu este frumos să spui aşa, ‘mear’ e un cuvânt urât.”
Am văzut apoi, literalmente, gândul trecând ca o săgeată albastră prin căpşoarele micuţilor mei elevi. Era un suflu universal supersonic. Implacabil, oricât mi-am ridicat braţele ca să-l stopez. În secunda următoare, întreaga grupă scanda: “me-ar, me-ar, me-ar, me-ar!”
(În forul interior, m-am meat pe mine de râs că tovarăşa educatoare din forul interior “şi-a luat-o.”)
Flux de
Posted by: Ludi on: 10/01/2010
A doua etapă a vieţii mele aici: m-am întors din România… acasă. A Coruña. Un nume nobil şi palpabil.
Mă întreb de ce în “ţara de origine” putem să fim obiectivi. Să fim lucizi şi să analizăm. Or is it just me? Nu-mi pot permite să fiu lucidă aici. Totul e – pentru mine, fireşte – subiectiv aici. Ba chiar mi se pare că aşa trebuie să fie. Din plin subiectiv. Să mă “impacteze” direct şi plenar. (Repet “aici”. Nu ştiusem că-i un cuvânt aşa important.)
Întinderea de apă până spre nefericitul Ferrol (fiecare ţară cu Scorniceştiul ei…), ca un corp care unduieşte sub mângâieri. Un furou coborât neglijent [sic!] peste ocean, de nori coloraţi de asfinţit, aproape ca un buchet de flăcări; o femeie fotografiază din mersul maşinii.
Baia de ochi spanioli care înseamnă pentru mine o plimbare de o oră, două – ochii aceia spanioli pe care în sezonul turistic bucureştean îi identificam pe stradă printr-un fel de simţ suplimentar, pentru că-s vii, plini şi puternici, pe scurt inconfundabili.
(Mă întristează să-i recunosc pe români pe stradă, aici, tot după ochi: avem în ochi o jale de neşters, se pare. O perdanţă, o resemnare din născare – ha, butadă! Hazul-de-necaz rules supreme! Tot inconfundabili… Eu cred că am învăţat să-mi schimb ochii. Adică sufletul. Mai uşor e să nu-i schimbi, mai uşor e totdeauna să nu schimbi nimic, să fie jalea un dat, cum e cocoaşa pentru dromader.)
Turnul lui Hercule dintr-un unghi recent decoperit, şi mă trezesc un sâmbure dintr-un gând rotund, elementar: a fi roman = simplitate, decenţă, durabilitate. Bunul simţ al ingineriei bine făcute. Brizbrizurile seducătoare, artificiile, subtilităţile, arta propriu-zisă vin din altă parte: Orientul e artistul, bănuiesc. Ca în prezenţa Apeductului din Segovia, rezonez prin toţi porii cu asta, cu ce-i al romanului: simplitatea durabilă. Respect peste veacuri, dragi strămoşi! Mi-ar fi fost foarte incomod să răsar din orice altă ginte.
Totul mă îndeamnă “să trăiesc în stare de îndrăgostire,” zi după zi. Aproape că-i prea mult. Doar că nu e.
Despre Conştiinţa: La, 440 Hz
Posted by: Ludi on: 08/12/2009
Înainte să înceapă concertul, fiecare instrumentist din orchestră repetă câte un pasaj care, individual, îl… preocupă. Absorbiţi de ei înşişi, fără să se asculte defel unul pe altul. Ba chiar unul în dauna altuia, am putea spune, iar bietul auditoriu trebuie să suporte. Cacofonia dizarmonioasă prefaţează concertul simfonic.
Şi-apoi, la un moment dat, concert-maistrul se ridică. (Uneori nu face decât să-şi îndrepte spatele şi să-şi înalţe gâtul – cocorul-apex al stolului migrator.) Chiţăielile indistincte se sting în câteva secunde ca un vânticel de primăvară răscoaptă. Şi se-aude doar atât: “laaaaaaaaaaaaaaaaaaaa”. Cinci secunde, poate nici atât. La. La care toţi indivizii din orchestră se acordează. Mai sus, mai jos o comă, două, armonia e ştiinţa (co)ascultării. La din expresia “la unison” nu e muncita prepoziţie din “la piaţă”, ci sunetul la… Aşadar: la, unison. De-acum, simfonia poate începe.
(Îmi spunea bătrânul profesor de muzică: acum nu ştii încă, dar după câţiva ani de făcut muzică ai să ai sunetul la în cap pentru tot restul vieţii; şi dacă o să te trezească cineva în miezul nopţii, buimacă de somn ai să-l ştii şi-ai să-l poţi reproduce. Şi-aşa a fost. Îl ştiu şi-acum. Pune-mă să-l scot, am să mă gândesc 3 secunde şi-am să ţi-l reproduc. Poţi să mă verifici apoi cu diapazonul, dacă vrei, dar eu ştiu deja: acela e.)
Aşa încât orice simfonie – orice melodie, la urma urmelor – începe cu sunetul la, indiferent în ce gamă e scrisă şi indiferent cu ce note începe, continuă sau se termină. La: radacină. Bacteria primară a muzicii. Arhe-particula. (Să nu ne mirăm dacă, după mult travaliu şi-ndelungată râşneală, Generatorul se va opri brusc şi, asemenea concert-maistrului, va cânta: laaaaaaaaaaaaaaaaaaaa.) Subconştientul colectiv al sumei tuturor melodiilor, vreodată şi oricând. La drept vorbind, nu înţeleg cum de s-a putut pune – şi nu o dată – întrebarea “există oare Dumnezeu?” Ce gugumănie! Da, evident că există: la. De exemplu.
Chibzuielile electorale ale micii gospodine
Posted by: Ludi on: 05/12/2009
- In: Română
- 6 Comments
Cu o serie de rufe învârtindu-se în maşina de spălat, pastele la fiert, stomacul ghiorăind, nasul înfundat şi voinţa fermă de a-mi vedea de viaţa mea, uitând de “România”, iată-mă recăzând totuşi în vechi patimi: prezidenţialele de duminică.
Am să mă duc la Santiago să votez. O cheltuială de cel puţin 4 ore şi aproape 8 euro, şi o răceală probabil accentuată din cauza umblatului prin frig, doar ca să votez cu Băsescu. E misogin şi face comentarii împuţite (comentariile-reflex pe care le fac majoritatea românilor) la adresa conaţionalilor rromi şi e repetent incurabil la “lucru în echipă”. O fi lovit un adolescent? Nu m-aş mira. E cam irascibil şi mârlan? Desigur.
Totuşi, am să votez cu Băsescu. Nu cu Geoană. Întâi, de ce nu cu Geoană: nu am senzaţia că marele meci post-comunist al României, Vest versus Est (aka Uniunea Europeană versus Rusia) s-ar fi încheiat şi nu am senzaţia că în acest meci PSD-ul reprezentat de Geoană ar fi schimbat tricourile roşii cu cele galben-albastre. Vezi vizita comisă “pe şest” a lui Geoană la Moscova, în aprilie. Plus marile interese ruseşti din industria gazului, pe care vizita respectivă pare să le fi abordat cordial, tovărăşeşte… Un singur om de la PSD aş vota fără reţineri: pe Cristian Diaconescu (doar el recunoscând public, de altfel, că Geoană făcuse o vizită la Moscova cea putinescă). Mi se pare un om corect. Dar, cum le e obiceiul, PSD-ul promovează marionete spălate pe creier, în loc de caractere.
Deci Băsescu. Pentru că: 1. a iniţiat / “forţat” referendumul din 22 noiembrie privitor la reducerea numărului de parlamentari – un lucru bun! (Mă mir că se uită, că doar e recent!) 2. din pură îndărătnicie sau din oarece viziune, nu-mi dau seama exact, a persistat în promovarea şi adoptarea proiectului “Nabucco”, care semnalizează unei Rusii din ce în ce mai obraznice în furnizarea gazelor naturale către UE că nu suntem chiar totalmente dependenţi de dumneaei. 3. e primul preşedinte post-decembrist al României care nu ne tratează ca pe nişte handicapaţi.
Insist pe argumentul 3: e primul preşedinte post-decembrist al României care ne-a spus “aveţi talent, puteţi, start!” După ce mesajul iliescian fusese “sunt tătuca voastră şi o să am grijă de voi”, iar cel al lui Constantinescu – “sunteţi victimele comunismului, o să vă fac dreptate”. Îmi amintesc discursul lui Băsescu de pe 1 ianuarie 2007: spunea că de-acum, cetăţeni europeni fiind, depinde de noi să ne căutăm şanse, să luptăm pentru ele şi să le fructificăm. Primul preşedinte care ne îndemna nu să ne lingem rănile, nu să ne adăpostim sub pulpana atotocrotitoare a straiului său, ci să ne folosim forţele proprii pentru a ne afirma! În esenţă, pentru această schimbare de mentalitate prezidenţială vizavi de poporul român am să votez cu Băsescu duminică.
“No games, just sports”
Posted by: Ludi on: 22/11/2009
- In: Română
- 5 Comments
La sfârşit nu mai rămăsese decât încăpăţânarea oarbă de a încerca, totuşi, până la capăt. De-abia acum îmi revin treptat în minte motivele pentru care am iniţiat această încercare. Motivele pentru care voiam Spania.
Normalitatea capitalismului ei: deşi nefrecate cu maniacalul detergent elveţian, trotuarele sunt curate atât cât să simţi că e-n regulă s-arunci mucul de ţigară pe jos. Ori vioiciunea fără fiţe, mieroşenie sau şmecherii a micului întreprinzător, proprietarul de cafenea pentru care, nu, “clientul nostru” nu e “stăpânul nostru”, ci un om cu care schimb, curios, două vorbe de la egal la egal, dacă am şi are chef – ori pe care-l las neofensat în pace cu cafeaua lui, dacă n-are chef.
Şi normalitatea oamenilor. Fără “subtilitate”. Copil ceauşist, am cu subtilitatea o relaţie chinuitoare – am o relaţie!… Aluzia, insinuarea, subînţelesul erau terenul nostru subversiv – măsura măruntei noastre libertăţi şi a imensului nostru prizonierat, în acelaşi timp. Nu-i de mirare că subtilitatea m-a fascinat şi chinuit concomitent foarte tare, cam toată viaţa adultă de până acum. Cazna uneori patologică a reflexului interpretativ constant, constant!… În Spania, nu. Spaniolii n-au subtilitate. Nu sunt “fiinţe complexe”. Benefic sau malefic, e totul la vedere. Dacă te lovesc, nu e sub centura – ci, tronc! cinstit, deasupra. Un fel de-a fi care nu-ţi scurtcircuitează înţelegerea cu mistere de rahat la fiecare pas. Imensă uşurare!!…
Recent Comments