Omul şi radioul
Posted by: Ludi on: 08/11/2009
Trei dintre bunicii mei erau iubitori de radio. Ei, bărbaţii, din subversivitate politică (“Europa liberă”) sau, alternativ, patimă fotbalistică. (Aş vrea foarte tare să simt, măcar pentru un minut, pulsul interior al unui “bărbat obişnuit” atunci când se uită la un meci de fotbal. Ce combustibil îi circulă prin creier, ce fel de substanţă îi dirijează inima, după ce ritm îi mărşăluiesc hormonii? Mă uit la ei cum se uită la meci şi îi văd în mod neprefăcut şi integral absorbiţi. Transferaţi. Simt că în organismul lor se instaurează o altă anatomie. Când se uită la fotbal. O anatomie care, insurmontabil, îmi scapă.)
Ea, bunica, asculta radioul altfel. N-am văzut-o cu urechea lipită de difuzor, lacomă de “evenimente”. Ea gătea, cosea sau călca, iar radioul îi povestea (“Înşir’te mărgărite!”, piese radiofonice) sau îi cânta. Un companion discret, plăcut, ba chiar galant, din când în când, cu melodiile lui Iglesias. Radioul o lăsa să-şi vadă liniştită de treburi (nimic din agresivitatea acaparatoare a televizorului), de la o distanţă confortabilă amuzând-o, nostalgizând-o, întreţinând-o – acompaniindu-i singurătatea de moment, în fond. Cu radioul aprins, bucătăria în care era bunica te cuprindea în unde cald casnice chiar înainte să intri în ea.
Sunt într-o bucătărie dintr-un apartament închiriat, în alt oraş, în altă ţară. Asta e acum bucătăria mea. Ieri n-aş fi spus asta, nu încă. Ieri încă nu-mi luasem radio. Mic, ieftin, un jalnic pitic retrograd, pe lângă sculele hi-fi ale anno domini 2009, stă pe-un colţ al mesei de lemn. Şi cântă (seară de muzică portugheză, se pare). Din când în când vorbeşte; ascult sau nu. Între timp, am aranjat cumpărăturile prin dulapuri, am băut vin roşu şi-am fumat, am spălat toate paharele din dotare, am curăţat legume, mi-am făcut ceai, mi-am pregătit prima masă în casă, după aproape 2 luni… Şi, iată, m-am re-legat sentimental de bunici. Că ei nu mor niciodată, nicăieri.
E 12 fără un sfert noaptea, întuneric, linişte şi radioul. Şi eu. Un om e o lume. Un om e o realitate indisputabilă. În sine. A nu se neglija şi a nu se pune la îndoială. Am simţit asta pe câteva muchii de cuţit, în ultimele săptămâni. Am plecat din Bucureşti, România, pe 18 septembrie, cu 23 de kilograme de bagaje, tonele de bune gânduri şi urări ale prietenilor şi familiei, frica paranoidă că orice (rău) mi se poate întâmpla, încăpăţânarea de a înainta spre orice (bun ce) mi se poate întâmpla, fără niciun “contact” aici, şi cu un vis ajuns aproape în stare de metastază: să trăiesc şi muncesc în Spania. Aici sunt. Pare real. E real. A părut real şi acum 2 săptămâni, şi acum o lună. A apărut câte un detaliu administrativ care părea să pună punct acestei realităţi şi acum o săptămână, şi acum o lună şi jumătate. Totuşi, sunt aici. Un om e o lume. Nu veşnică, dar întrucâtva durabilă. Cât? Nu ştiu. De-ar depinde doar de noi!… Între timp, radioul cântă în bucătăria mea şi sunt aici. Aici sunt. E bine.
Cooking for Hypersensitive Meat Eaters
Posted by: Ludi on: 03/09/2009
- In: English
- 7 Comments
I’m hypersensitive. Have always been. (Yeah well, Mother Nature’s fancies.)
As a hypersensitive person, I got a duck. A duck “from the countryside” killed by my countryisde relatives, plucked, frozen and folded in the traditional position for such occasions, i.e. legs+claws, neck+head plus organs deposited inside the eviscerated thoracic cavity, wings and thighs coming together over the cavity, may its soul rest in peace! Eco food, they call it these days.
Apart from the chopped parts, the duck was whole. Plucked, yes, but still pretty hairy. I had to touch it if I wanted to cook it. And I’m hypersensitive.
But I was also very hungry, so I just valiantly grabbed the knife and started doing it. In less than 20 seconds I felt like a heartless criminal. The knife wasn’t too sharp, either. I had to break the duck’s joints by hand, to detach the thighs from the body. Crack, crack. I said, “sorry, sorry, duck, I’m SO sorry!” many, many times, but still couldn’t help feeling like a horrible Nazi. I remembered one of my grandfathers used to work as a butcher at some point in his life. I saw him working, he was brilliant on the job! Slick, that’s how he was. Life is ironic.
Eventually, I finished: a dish of rice and duck with curry, enrapturing to the palate.
Now, my conclusion: killing ducks is baaaad! Eating them is good! Chopping them is a horrible, horrible thing to do! Well, then. Become a vegetarian? No, no. Let’s not get extreme. All I have to do next time is just let others do the dirty job for me: I’ll buy duck thighs from the supermarket. Capisci? ;)
P.S.: However, killjoy question: why’s killing elephants a crime, while killing hens, cows, pigs and ducks isn’t? Funny species, we humans!…
Sir Spamcelot revine
Posted by: Ludi on: 04/07/2009
Cum domnul Yameogo Kango are, văd, căutare (curci bete ajung aici gugălindu-l pe dumnealui), revin la subiectul spam, dar de data asta cu prinţesa Amada. Adevărata prinţesă Amada.
“Princess Amada”, în etate de 25 de primăveri, care este totodată şi “a female student from University of Burkina Faso, Ouagadougou”, i-a adresat lui Ludificium, pe 19 iunie anul curent, un mesaj intitulat “CAN I TRUST YOU” – titlu răscolitor pentru orice autentic spirit cavaleresc, dacă cititorul lui nu este cumva genetic mârlan. (Caz în care, se-nţelege, de la aceste altitudini regale nici nu mai merită să ne batem capul.)
Ce s-a întâmplat? Soarta, mereu ciudoasă cu vlăstarele aristocrate, a lovit-o şi pe gingaşa Amada: “my lovingly Parents died two Years ago and left I and my junior brother behind. My late father was a king, which our town citizens titled him over sixteen years before his death. I was a princess to him and I am the only person who can take care of his wealth now because my junior brother is still young.”
Averea defunctului tată regal constă în “Seven Million Three Hundred Thousand US Dollars”, reprezintă omagiul încasat pentru “youth and community development” de către Măria Sa din partea filialelor Shell şi Chevron din regat şi se află depozitată într-o casetă “in a Security Company here in Burkina Faso in West African Country”.
La vremea depunerii, Măria Sa a explicat companiei respective că în casetă se află aur – cuvântul “dolari” fiind altminteri prea vulgar pentru laringele regal – şi că acesta aparţine unui partener străin, în absenţa căruia (iar absenţa este eternă, deoarece partenerul a fost fictiv de la bun început) doar prinţesa Amada poate autoriza transferul modestei comori către oricare alt cont bancar.
Iar prinţesa este acum pregătită pentru acest transfer: “now am matured to face the life”. Nu doar că este pregătită, dar circumstanţele o presează. Frăţiorul trebuie crescut la standarde princiare şi, pe de altă parte, rude bicisnice încep să-şi mişte labele murdare pentru a o despuia pe prinţesă de moştenirea sa de drept. De ce? Deoarece, semnalează Amada, “I am a female as stated by our culture in the town”.
Vizualizaţi, vrednici cavaleri, această făptură! Prigonită pentru feminitatea sa, dar bravă în apărarea dreptului ei inalienabil, princiara orfană şade la ea în odaie, palpitând între frăgezimea copiliţei crescute în puful tandreţurilor (“prinţesa mea, prinţesa mea!” îi susură încă în inimioară vorbele protectoare ale răposatului tată-rege) şi luciditatea aristocratei acum aproape coapte pentru a apuca frâiele rangului său.
Ce să facă? Poate răsfoieşte pe jumătate absentă tratatul de business administration (sau international relations?) – vă veţi aminti că ea este şi studentă la universitatea din Burkina Faso, aliniindu-se astfel, peste secole, unui sofisticat anturaj de nobile intelectuale din care Madame de Staël n-a fost nici prima, dar iată că nici ultima. Sau poate îşi strânge la piept frăţiorul desperat căruia – lezmajestate! – astăzi i s-a rupt şoseta de mătase cu care frecventa cursul de gavotta unde atâta excela! Ea însăşi reţinându-şi cu greu suspinele, în vreme ce o cută adâncă îi maculează fruntea până acum nicicând atinsă de pecinginea grijilor ordinare. Căci cele şapte milioane continuă să fie blocate în caseta sus-pomenită.
Ce să facă? Ei bine, cu o mişcare pe cât de hotărâtă, pe-atât de graţioasă, ea îşi deschide laptopul bătut în diamante şi dă fiinţă acestui apel: “Dear Friend, Good day and Compliments, I am writing this letter in confidence believing that if it is the wish of God for you to help me and my family, God almighty will bless and reward you abundantly and you would never regret this”.
Prinţesa Amada îţi cere ajutorul, cavalere. Ea este o căprioară vulnerabilă, iar tu – puternicul şi nobilul salvator. În cazul în care îţi vine să-ţi iei nasul la purtare însă, să te cocoşeşti ca un flăcău de la ţară duhnind a rachie, atenţie: “I urgently need your humble [sublinierea mea] assistance to move this money from the security company to your bank account”.
Printesa Amada si Sir Spamcelot
Răsplată îţi va fi nobleţea propriului gest. Cum, vrei mai mult? Ceruri, în ce lume vulgară sunt constrânse să trăiască alteţele de azi!… În regulă, prinţesa îşi îndreaptă postura de MBA (sau MIR) matură şi tastează cu sânge rece: “I am ready to pay 20% of the total amount to you if you help me in this transaction and another 10% interest per Annual after Income to you”.
Cum, vrei şi mai mult? Ah, bestie nebunatecă, tu!… Dar ce, oare, din mesajul prinţesei Amada să fi stârnit în tine aceste instincte animalice? Sărurile, sărurile!… În cele din urmă, alteţa concede, dar nici să nu-ţi treacă prin minte că ea ar putea fi doar una din tăvălelile tale de bodegă ouvrieră! Să-ţi fie clar în ce condiţii ţi se dăruieşte (dacă insişti!): “I’d like any person who can be caring, loving and home oriented. I will love to have a long-term relationship with you and to know more about you I would like to build up a solid foundation with you in time coming if you can be able to help me in this transaction.” In fine, “I will send you my Pictures as soon as I hear from you”.
***
Mesajul prinţesei Amada pare ultima verigă în involuţia speciei romanelor cavalereşti.
Cei care l-au creat – miros un Gheorghe Dinică din “Filantropica” – nu sunt simpli escroci. Sunt escroci-artişti: montează un nucleu de “intrigă” (regele mort, caseta blocată în bancă, rudele hrăpăreţe), creionează un personaj principal (prinţesa Amada) şi personaje secundare (tăticul, frăţiorul), mânuiesc un anume instrumentar retoric (voia Domnului atotputernic), apelează la vechi figuri (prinţesa periclitată, dar demnă şi virtuoasă, caseta cu dolari pe post de “Graal”) pentru a activa noi patimi (şmecherii tranzacţionale, pozele femeii de 25 de ani…).
În concluzie: de vreme ce Yahoo nu ne protejează de spam şi nici cyberpolice de încercări de fraudă, să salutăm cel puţin apariţia unui nou gen literar – genul spam. Eftin, da’ cu fior artistic!
Ritm matinal
Posted by: Ludi on: 02/07/2009
Acum câteva zile, pe 26 iunie, a fost Ziua Armatei Române. Eu, ce să fac? Ia, dormeam liniştită (mai erau vreo 30 de minute până să-mi sune deşteptătorul), când de la instituţia din apropiere a-nceput să răsune imnul nostru naţional: “Deşteaptă-te române!” Microfonizat direct din pept de mezzosoprană, la ceremoniile de anul acesta.
Am ascultat cu ochii brusc larg deschişi şi încordată atenţie în aşternut, de la cap la coadă. Şi atâta am a spune: “Deşteaptă-te române!” pe voce de operă cu vibratto continuu şi, pe de altă parte, fanfară militară ca acompaniament, nu. Nu, nu, zău nu, deoarece este periculos. La final, parcă întrezăream o faţă de soprană învineţită de bătăile rigurosului tambur de pe toată durata acestei piese muzicale.
Astfel, de ce să nu recunosc? M-am dat jos din pat bine dispusă.
Bucurii de-ale vieţii
Posted by: Ludi on: 30/06/2009
Acesta este, o spun de-acum, un mic omagiu adus unei anonime.
Lună de lună, de vreo patru ani încoace, îmi plătesc factura de mobil la aceeaşi sucursală. Scăzând lunile în care la ghişeu era altcineva, aproximez că ea îmi încasează plata de cel puţin 40 de luni.
(Aţi observat, à propos, procedura? Dacă nu prezinţi factura – iar eu, din lene sau răsfăţ, cine să mai ştie?, nu o prezint niciodată – trebuie să-ţi dictezi numărul. În timp ce dictezi numărul, dumnealor îţi privesc fix buzele şi, simultan, tastează cifrele la computer, blind typing. Ca să reformulez cele afirmate anterior: de cel puţin 40 de luni, ea îmi priveşte fix buzele o dată pe lună, timp de zece cifre articulate rar şi clar, care va să zică circa zece secunde continuu. Posibil tulburător…)
N-am schimbat decât vorbele lucrative, regulamentare. “Bună ziua/seara”, “Aveţi 20 de bani mărunt?”, “Mulţumesc”, “La revedere”. A, o dată am intrat puţin în detalii: m-a întrebat dacă m-aş supăra teribil de mi-ar opri rotunjit, că n-avea să-mi dea rest, asigurându-mă că urma să-mi scadă mărunţişul respectiv din factura următoare. Desigur că nu m-am supărat.
De prin februarie n-am mai văzut-o. Mi-a părut puţin rău, fiindcă mă obişnuisem cu zâmbetul ei. Zâmbet căprui, ca ochii, de încălzit sufletul oricărui “bună ziua”. Dar m-am gândit că poate se mutase într-un job mai bun – în fond, era aici de câţiva ani, tot casieră, tot casieră… Pe baza acestei presupuneri, m-am bucurat pentru ea, in absentia.
Ieri însă m-am dus să-mi plătesc ultima factură de mobil acolo. Iar ea – nu, nu “înaintase în carieră”. Era doar foarte bronzată. Şi, când a zâmbit larg, fără dubiu frumoasă. Aţi observat vreodată, à propos, câte încap într-un salut rostit aşa: “bună seaaaaara!” În cazul de faţă, n-a trebuit deloc să-mi calc pe autism ca să aud în asta următoarele: “De când nu ne-am văzut. Pe unde-ai fost, oare? Ce bine-mi pare să te revăd.” Cum a schimbat şi procedura, acordându-mi de data aceasta zece secunde de căprui vizual direct, ochi în ochi, în exclusivitate, am ieşit plutind – întrucâtva idiotic – pe-un norişor roz din sucursală.
După zece paşi, pe stradă, mi-am dat seama: spusesem “mulţumesc frumos!” din toată inima mea pentru că îmi golisem buzunarul de o jumătate de milion. Serviciule clienţi – chapeau!
No Matter if You’re Black or White…
Posted by: Ludi on: 26/06/2009
Well, Michael Jackson died. I’ve never been a fan, but the news flabbergasted me.
To me, he’s been the obstinate “knight” – dark or else – of impossible transgressions. And celebrity’s perfect victim.
Strangely, I’m sorry he died.
La braţ cu efemerul
Posted by: Ludi on: 24/06/2009
̶ … de mântuială! DAR: mai există şi oameni care…
Raza auditivă, în trecere pe stradă, ca frecvenţa oscilantă a unui post de radio subversiv, deci esenţial. Impresia – ca Ielele. Cu cât mai volatilă, cu-atât mai seducătoare.
Femeia, de vreo 45 de ani, mergea la braţ c-un bătrânel gârbovit care radia resemnare. În pas lent, de promenadă interbelică, ca obţinut prin dispensă specială de la Timp.
Intonaţia îi căzuse cu “îndrituită indignare” pe “mântuială”, aducându-mi aminte de discursul tipic vis-à-vis de contemporani nevolnici al unei anumite clase de oameni: rafinaţi prin bunul simţ ante – comunist. Fineţea speciei (aproape) dispărute. Discursul, din păcate, invalidat ca “depăşit” în robusta nesimţire a post-decembrismului nostru.
Intonaţia îi sărise sus, pe-un pisc, pe “DAR”, stătuse acolo, palpitant, o secundă, două, apoi îşi dăduse drumul pe derdeluşul ultimei frânturi pe care-am prins-o. Cathartic. Din fericire, mai există şi oameni care… ce? Probabil îşi fac treaba. Sunt serioşi. De cuvânt. De onoare. Aşa ceva trebuie să fi urmat.
Am trecut, dar (“DAR: …” 
) ceva din mica şi inedita lor lume în doi m-a invitat să fabulez. Ce? Impresia că femeia îl “punea la curent” pe bătrânel. Cu ce se mai întâmplase prin lume – sau cel puţin prin ţărişoară – între timp. Care timp?
Pentru ca altminteri banalisima frântură să capete aura aceea fermecătoare, era clar: bătrânelul trebuie să fi fost un spirit. Poate un fost ministru. Poate Armand Călinescu. Asasinat în ’39, spiritul lui revenise acum într-o scurtă vizită prin acelaşi Bucureşti în care fusese el demnitar, ca să vadă ce se mai petrecuse de-atunci. Poate aveau doar 10 minute de plimbare lentă. Sau doar 5. Doar de la un capăt la altul al străzii Academiei. Doar acest interval pentru ca doamna aceea să-l pună la curent. Să-i facă un “debriefing”. Să-l “updateze”… despre ce se mai schimbase între timp pe-aici…
Ce-ar fi? Într-o zi sau alta, oarecare, o Voce din Înalturi te abordează: “Uite, dumnealui e spiritul lui X, fost aşa şi-aşa prin anul cutare, te rog să-l scoţi la plimbare 5 minute şi să-l pui la curent cu ce s-a mai întâmplat pe la voi de când dumnealui… mă-nţelegi…” Să te trezeşti la braţ c-un Hitler gârbovit, să-l informezi c-un rânjet special împrumutat din “Seinfeld” că nu, rasa ariană nu stăpâneşte globul, că există în fine statul Israel, că unii dintre ciracii lui sunt bine-mersi prin America de Sud, dar că, mai devreme sau mai târziu, justiţia pune mâna pe câte unul, şi că ţara lui, acum condusă de o femeie fostă rezidentă a Germaniei comuniste, aproape c-a reuşit să se vindece de amintirea lui nefastă. 5 minute. Şi el să dispară apoi cătrănit înapoi în lumea de dincolo.
Iar dacă, în plus, am putea alege ce spirit de răposat să “debriefăm”, eu aş cere-o pe Hypatia din Alexandria. Fata cărturarului Theon, omorâtă prin jupuire pe viu într-o zi de martie 415, de-un grup de călugări, pur şi simplu pentru că era foarte inteligentă şi foarte liberă – deci, în mintea smintită a acelor călugări, foarte periculoasă. (Pentru ce? Doar patologia ne-ar putea explica…)
Eu i-aş spune Hypatiei din Alexandria că felul cum a murit îmi dă fiori şi că lucrurile stau din fericire mult mai bine acum, dacă poate să se reîncarneze s-o facă neapărat! Asta în 30 de secunde i-aş spune. Iar în restul de 4 minute şi 30 de secunde am fuma o ţigară în linişte, uitându-ne la lumea care trece pe stradă. Iar la sfârşit, înainte să plece înapoi, aş pupa-o. 
Amatorii de amintiri
Posted by: Ludi on: 23/06/2009
- In: Română
- 2 Comments
Feţe crispate de tovarăşe educatoare în colonie cu copiii, la mare. Chipuri de gospodine fardate doar cu mulţumirea scursă din faptul c-au putut încropi o masă relativ aniversară… Grimase de nuntaşi în care ghiceşti ADN-ul marelui bicisnic: turnătorul. Şi cohorte de şoimi ai patriei şi pionieri, mai posaci, mai mândri, mai nătărăi, mai dârzi, sloboziţi aiurea pe “altarul Patriei”, ca de un cioban beat şi brut.
Toate, în fotografii din epoca comunistă a României, aici: www.memoriecolectiva.org.
Cine n-are acasă, să se uite; cine are – să mai trimită!
Recent Comments