Ready, set, mean it!

Când omul (conştiincios) îşi pune-n gând să plece undeva ca să stea acolo mai multă vreme, se pregăteşte, cât de cât.

Eu mă pregătesc de 5 ani să trăiesc în Spania. Întâi mi-am schimbat personalitatea. Din introvertită, retrasă şi terorizată de stafia ridicolului, m-am făcut mai “nesimţită”, mai abilă-n conversaţie şi m-am dedat la plăcerea de a ocupa centrul atenţiei, când am ocazia. Asta mi-a luat 3 ani. Apoi am învăţat spaniola cât de-o patalama marca Instituto Cervantes; am aprofundat dihotomia istorică “republican versus franquist”, relevantă pentru Spania contemporană; m-am uitat la interviuri şi emisiuni pe TVE online, am învăţat gesturi şi expresii faciale reflex în situaţia X sau Y; am memorat cum se reacţionează “spanioleşte” când cineva se plânge prea mult, când vrei să încurajezi sau ajuţi, ori când vrei să strecori un sfat aducător la realitate cuiva (în plus!) vanitos. Egal alţi 2 ani. Trei noţiuni, in nuce: directeţe, exagerare jovială (dar exagerare!) şi expansivitate. Bun.

Ca să ajung în Galicia, Spania, să invit la cafea o persoană întâlnită cu 30 de minute înainte, folosind exact formula şi intonaţia deprinse din sus-menţionatele emisiuni, şi să îmi dau seama în secunda următoare că am făcut o gafă. “Glm!” Înghiţitul acela stânjenit cu care o persoană politicoasă îşi ia câteva secunde ca să pregătească un refuz elegant pentru o îndrăzneală abruptă. “Glm!” – suficient ca să-mi dau seama că particularităţile locale mă trag iar de urechiuşe.

Galegul e spaniol, dar e şi galeg. De fapt, e întâi de toate galeg. Rezervat şi introvertit. Din categoria “tace şi face”. Ba nu: tace, tace, şi-apoi face. În expectativă, înainte de orice. Să vedem, să cumpănim: cu cine am de-a face? Ce-ar fi mai potrivit să zic? Galegul e prudent. Nu se-avântă şi nu exagerează: “depende” e răspunsul caracteristic. L-am primit de-atâtea ori, că până la urmă mi-am pus mâinile-n cap, am râs şi-am exclamat: “cât de tipic galeg, acest ‘depinde’!” Mi s-a surâs furiş, cu tâlc – nu ştiu exact ce înseamnă asta, flatare, încântare sau “fraieră eşti, tot nu te-ai prins”, dar îmi place.

Îmi place cum toată pregătirea mea, toata “auto-spaniolizarea” precedentă sare dezechilibrată, dezminţită, în toate părţile, ca un papanaş precar închegat în apa clocotindă. Îmi place turnura ironică a pregătelii mele cincinale. Acum mă adaptez: să devin un pic mai rezervată, un pic mai introvertită… Schimbarea-de-sine, un montagne russe fără capăt.

Cine răspunde mereu cu “depinde” A) se eschivează. B) Sau se gândeşte bine înainte să vorbească. C) Sau se teme să nu comită vreo “incorectitudine”. D) Sau e conştient de diversitatea lumii, la tot pasul. E) Sau e stăpânit de mania calculării detaliilor. F) Sau îşi râde un pic de interlocutorul impacient. G) Sau e convins că omul şi fiecare minuţel al său sunt supuşi vremilor, capriciilor ei periodice şi neaşteptate. H) Sau are o inepuizabilă chemare spre a aşeza lucrurile în coadă de peşte.

Prefer ultimele două ipoteze, fiindcă se încadrează liniştitor în identitatea eminamente acvatică a acestui oraş: A Coruña, peninsula (din nord-vest a) peninsulei (iberice). Depreciativ sau laudativ, oraşele se povestesc în formule cu “cel mai…” şi “cea mai…” Îmi fac datoria: A Coruña are cel mai vechi far roman încă în funcţiune (Torre de Hércules). Şi cea mai lungă faleză (circa 8 kilometri). Mai are muzee interactive, un Aquarium Finisterrae cu o Sală Nautilus subterană unde, după percepţia mea, vizitatorul poate gusta un pic din varianta agreabilă a “vieţii după moarte”, şi o construcţie marca arhitect Arata Isozaki. Are un bucheţel de bisericuţe romanice, dar nu catedrale, şi nici moaşte sfinte (pentru acestea, a se apuca direcţia Santiago). Şi este, desigur, inima imperiului Zara.

Totuşi, nu astea îi dau farmecul. (Motiv pentru care, de altfel, nu pot răspunde rugăminţii de a posta fotografii – sunt banale, deci nedrepte.) Nu astea, ci acea volatilă constantă pe care n-o pot numi mai nimerit decât “identitatea eminamente acvatică”: felul cum te rătăceşti cu harta în mână pe străduţele din centrul vechi, întrerupte, ricoşate, tăiate ca tot atâtea albii de-un râu lansat pe cărări croite ad-hoc doar de cheful apelor lui. Felul cum, fie şi rătăcit pe străzi, simţi că apa e “într-acolo” sau “într-acolo”, o busolă invizibilă cu doi poli cardinali, ca şi cum ai fi conectat permanent la o antenă pe bază de unde, da, dar unde olfactive: dinspre ocean te ghidează mirosul salin, o respiraţie proaspătă, iar dinspre port – miros de acvariu şi peşte viu, de “casă de apă”.

În fine, felul cum răspunzi ploii. Ploaia e de toate felurile aici. De trei minute şi de 2 ore. (Mai mult n-am observat să ţină “dintr-o bucată”, o porţionează vântul oceanic în doze suportabile ori chiar şarmante, romanticeşte vorbind.) Burată, ca lacrimile de arici – dacă aricii plâng vreodată – sau temperamentală în secvenţe bruşte, scurte şi ritmate. Ploaia e flamencoul Galiciei. Pe ploaie, oamenii se comportă ca nişte marinari pe corabie. Când plouă burat, deschizi umbrela, companion nelipsit, şi navighezi pe străzi cu pas nu repede; nu alergi pe ploaie. Când răpăie, strângi umbrela şi stai sub o copertină până îi trec toanele.

Umbréle-vele, oameni-corăbii, străzi-ape. Le guvernează deopotrivă vântul. Somnolent sau violent, furiş sau brutal, mai totdeauna cald, mai degrabă decât rece. Motiv pentru care nu se poate spune c-ar fi “tăios”, deşi face multe victime în rândul umbrelelor. O cunoştinţă de pe alte meleaguri mi-a spus că într-o iarnă aici i s-au rupt trei umbrele. Nu cred că ştie să navigheze. Eu am ajuns la concluzia că, dacă vrei să nu ţi se rupă umbrela, când mergi pe ploaie şi vânt în A Coruña, trebuie să foloseşti o umbrelă deja ruptă – nu ferfeniţă de ruptă, doar cu vreo două spiţe frânte. Atunci se mlădiază după vânt, în loc să-i opună neghioabă rezistenţă, te poartă un pas mai la dreapta sau mai la stânga, răspunzând rafalelor-valuri, punându-te în acord cu ele, şi, bineînţeles, ruptă fiind deja, nu se mai rupe.

Burniţă. Şi ceţuri. “Mist”. Şi abur fin, de valuri explodate. Sună a climat advers, de coastă din nordul Britaniei, cu eroi de roman victorian răzbind înfriguraţi pe cărări biciuite de vânt, deasupra mării scoase din minţi. Nordic, germanic, dur. Ai arunca runele, să vezi ce fatalităţi mai pică la drum de seară. Aproape; căci lipseşte un ingredient: frigul. Burniţa, ceţurile, aburul, vântul sunt calde, aici (12-15 grade). Ca şi cum A Coruña s-ar strădui să se-alinieze în liga galică a nordului european – imperfect. Aspiraţional, dar nu efectiv. Este, da, nordul sudului: cât de nordic poate fi sudul. Dar atât. La urma urmelor, e totuşi sud.

Per ansamblu, relativ anti-turistic, nu? Dum-dum-ul unei campanii “agresive”, cum se zice, de promovare a oraşului ca punct de atracţie turistică s-ar topi ca un găinaţ de vrăbiuţă în reprizele de ploaie aproape zilnice, în nouă-zece luni din cele douăsprezece ale anului. De ce să vii la A Coruña, unde farmecul locului se cere ingerat-digerat lent, când toată bucuria turistului e servită pe tavă, din prima, prompt, solar, cu ghiotura în de-alde Barcelona, Valencia sau Sevilla? A Coruña, cum bine-a zis un străin încetăţenit aici, “e o comoară ascunsă”. Turistul n-are timp de căutat comori; turistul vrea comori la vedere, categorie din care aici fac parte doar salba de taverne din centru, cu meniurile încărcate de puzderie de fructe de mare, în zeci şi minunate feluri pregătite.

Păi de ce să vii aici: pentru că e ca un tort cu straturi, straturi de creme culturale, identitare. Straturi de lumi. În centru, piaţa barocă, de-o armonie “cu greutate”, de echilibru pur burghez, cum se cuvine oricărui oraş castilian “respectabil”, ca Salamanca, Segovia sau Madrid. Din centru: la două minute, orăşelul vechi, întortocheat, obscur, auster, de pe vremea arhitecturii romanice, când creştinismul era încă ascetic şi mistic, mai degrabă decât cuceritor politic. La zece minute, pe alt traseu, insula minusculă, azi legată printr-o pasarelă de “continent”, cu castelul San Antón, fostă puşcărie pentru rebeli iluştri care, cum informează inscripţiile, “au profitat de anii de temniţă pentru a scrie.” Tomuri de critică de teatru, de pildă. Întemniţarea, stare de fertilitate.

Tot din centru, în alt unghi, la cinci minute se succedă artere comerciale, cu galaxii de “branduri”: Zara, Pull & Bear, FNAC, Swatch, Bershka, mai toată parada… La zece minute, pe altă rază, plajele Orzán şi Riazor, cu hedonismul şi bravada lor (când nu plouă, se-nţelege): corpuri unse, sâni, pectorali, windsurferii-spectacol, îngheţate şi sucuri, consumerism până la urmă plăcut. La douăzeci de minute, în altă direcţie, înălţat pe-un deal solitar, dovadă de piatră a unei obsesii milenare pentru eventuale invazii britanice, Turnul lui Hercules; tehnic, ingineresc, pragmatic, radiază spirit roman dintr-o bucată peste colinele din jur, unde vânturile puternice ţin vegetaţia îngenuncheată la nivelul firului ierbii. În fine, peste golf de Turn, la zece minute bulevardiere si alte cincisprezece atletice de centru, ajungi direct în Scoţia: Monte San Pedro, un deal dulce de verde, cu alei dichisite, pajişti, arbuşti şi tufe, într-o geometrie a tranchilităţii – natura ştie să-şi construiască şi ea mânăstiri.