Aici, pe români îi recunosc pe stradă (aşa cum în România îi recunoşteam pe spanioli). După ochi, în general: avem (încă!) acea “perdanţă” în privire, acea neputinţă uşor văicăricioasă, acel “ce s­ă-i faci?” de om care aproape se răsfaţă în necaz şi-amărăciune. Le recunosc, care va să zică, metafizica. În alte cazuri, e mai puţin sofisticat: îi recunosc după îndeletnicire (anume cerşitul şi/sau cântatul, nu totdeauna măiastru, la vioară sau acordeon); asta, în special pe românii romi. La locul de muncă, fix (intrarea în supermarketurile x şi y), zi de zi, cu excepţia weekendurilor.

De câteva luni încoace, însă, observ cu uimire nu neplăcută că ceva s-a schimbat: femeile care cerşeau îşi întrerup “treaba” asta ca să profeseze, preţ de 10-15 minute, drept ce-aş numi “asistenţi sociali primari.” Pentru bătrâni. Ascultă răbdători necazurile câte unei băbuţe singure şi nevorbite. Cară pungile alteia de la magazin până la intrarea în bloc. Ajută căte un bătrânel în baston să treacă strada, ţinându-l de braţ grijuliu, neintruziv. Şi nu îi fraudează. (Dacă ar fi făcut-o, ar fi apărut cazuri în presă.) Se mulţumesc cu ce bănuţ le poate da fiecare.

Într-un fel, e trist că asemenea mici ajutoare dezinteresate, care se făceau odinioară din bună creştere, respect pentru bătrâneţe sau pur şi simplu omenie, confraţii mei cerşetori le prestează acum pe bani. (Pentru că omul de rând nu mai ajută pe nimeni pe stradă.) Pe de altă parte, mă bucur că au înţeles şi început, în fine, să se facă utili, mai degrabă decât să cerşească la nesfârşit milă, bunăvoinţă, generozitate, fără să ofere nimic în schimb. Prefer de mii de ori stereotipul “românii=proptele de babe,” faimei de cerşetori sau hoţi!