De câteva luni încoace, însă, observ cu uimire nu neplăcută că ceva s-a schimbat: femeile care cerşeau îşi întrerup “treaba” asta ca să profeseze, preţ de 10-15 minute, drept ce-aş numi “asistenţi sociali primari.” Pentru bătrâni. Ascultă răbdători necazurile câte unei băbuţe singure şi nevorbite. Cară pungile alteia de la magazin până la intrarea în bloc. Ajută căte un bătrânel în baston să treacă strada, ţinându-l de braţ grijuliu, neintruziv. Şi nu îi fraudează. (Dacă ar fi făcut-o, ar fi apărut cazuri în presă.) Se mulţumesc cu ce bănuţ le poate da fiecare.

Într-un fel, e trist că asemenea mici ajutoare dezinteresate, care se făceau odinioară din bună creştere, respect pentru bătrâneţe sau pur şi simplu omenie, confraţii mei cerşetori le prestează acum pe bani. (Pentru că omul de rând nu mai ajută pe nimeni pe stradă.) Pe de altă parte, mă bucur că au înţeles şi început, în fine, să se facă utili, mai degrabă decât să cerşească la nesfârşit milă, bunăvoinţă, generozitate, fără să ofere nimic în schimb. Prefer de mii de ori stereotipul “românii=proptele de babe,” faimei de cerşetori sau hoţi!

Luego me explico: soy liberal de madre a hija, de abuelo a madre a hija. Creo en el capitalismo de las pequeñas iniciativas libremente ejercitadas y en una sociedad tolerante. En mi país normalmente voto por el Partido Democrático-Liberal, que pertenece al mismo grupo europeo que el Partido Popular español: el de los Populares, en el Parlamento Europeo. “Entonces en España votarías por el PP!” dice la amiga pepera con entusiasmo. “O sea, eres conservadora!…” murmura el amigo socialista profundamente decepcionado conmigo. “Coño!” me digo yo. “Ya había dicho desde el primer momento que mi PDL nunca debería haberse metido en el Partido Popular Europeo, sino en la Alianza de los Demócratas y Liberales.” “No!” les contesto en voz alta a los dos. “Ni pepera, ni conservadora – soy liberal!” “Y eso qué es??” se extraña mi pepera. “Vosotros no teneis liberalismo en España. Hubo un período a principios del siglo XIX, el así llamado ‘trienio liberal,’ pero luego desapareció. Ahora hay que ser o de derechas, o de izquierdas. El centro no existe.” (Es que el Centro siempre le ha sentado mal a España: causó revoluciones, guerras o golpes de estado. Incluso el trienio liberal terminó así…)

Acabamos la charla de buen humor, y voy pensando a casa: “prin noi înşine” (“por nosotros mismos”) era el lema del gobierno liberal rumano de entreguerras – un tiempo que a los rumanos (no sólo políticamente) liberales siempre nos pone nostálgicos. Fue el lema que llevó al país a ser el segundo productor europeo de alimentos y de petroleo (séptimo en el mundo). Y fue el espíritu que animó a artistas como George Enescu y Constantin Brâncuşi a ganarse reputación mundial. Ay, ¡qué tiempos aquellos! Pero, claro, luego llegó la guerra, los comunistas y los fascistas, y lo cagaron todo.

Pero, a lo que iba: el centro, que es el que te da bastante estabilidad como para desarrollarte libremente, es decir con suficientes recursos/oportunidades y sin miedo o pasiones radicales que acaban por infringir los derechos de los demas, ya no existe. Mejor dicho, tanto existe, que desapareció. Canibalizado por partidos de izquierdas que temen ser “demasiado” socialistas – o de derecha que temen ser “demasiado” conservadores – y, por ende, se han convertido en “centro-izquierda” – o en “centro-derecha.” Eso, a lo mejor, tranquiliza a los mercados… Pero al mismo tiempo transforma el centro-centro en un fantasma. En agua pasada. En mera nostalgia.

Así que yo, aunque votase, no sabría por quien votar en España, realmente. Lo que me pone en la posición satírica del típico votante rumano, fijo: el que, confuso y dudoso, aparte de ebrio, no para de preguntarse “¿Yo por quién voto?” Tengo entendido que el PSOE de Zapatero ha defraudado a sus electores fieles por haber tomado medidas “neoliberales” (o sea, antisocialistas) impuestas, por supuesto, por los mercados (y por Angela Merkel, que conste). En mi opinión, la asombrosa impopularidad actual de Zapatero se debe principalmente a la (falta de) comunicación. Cuando por fin salió del “denial” y admitió que había una crisis en la floreciente España también, se puso a trabajar con tanto ahínco, que se olvidó de que detrás de él había una ciudadanía deseosa de escuchar y entender el porqué de esas medidas. Explicado en cristiano, no en jerga financiera. De habérselo comunicado a tiempo, con sinceridad y a cada paso, quizá le habrían guardado un poco de respeto hasta hoy día… En cuanto a Mariano Rajoy, dice que gobernará desde el centro. Personalmente, no sé porque, no lo creo. Pero lo que sí veo es que la poca esperanza que queda se ha puesto en él. 

Finalmente, me acuerdo del cara a cara televisivo en las elecciones presidenciales rumanas de 2004. Los candidatos eran Adrian Năstase (corbata azul), un socialista apoyado por los conservadores  – lo que en Rumanía significa los ex-comunistas -, y Traian Băsescu (corbata roja), el actual presidente demócrata-liberal del país. Según los sondeos, Năstase iba a ser el próximo presidente. Y qué hace Băsescu, entonces? Al final del debate, dice: “Sabes, Adrian, me parece una maldición terrible que esta nación tenga que elegir entre dos ex-comunistas. Ya que ambos fuimos miembros del partido comunista…” Dijeron que fue falsa sinceridad. Puede ser. Pero el mensaje era sincero. Era la verdad. Y la verdad le ganó las elecciones.

En naciones desilusionadas pero despiertas, la verdad gana las elecciones.

Y qué en España, este domingo, gane el mejor! Entiéndase lo que los españoles quieran entender por “el mejor.”

Aşa că e bizar să constat că din Steve Jobs mi-a rămas foarte puternic ceva deloc legat de Apple, iPod sau iPhone (parcă el a creat aceste două gadgets, nu?). Două cuvinte tocite ca un surtuc de CFR-ist, la drept vorbind, care îmi tot revin în minte, de câteva zile, de când am citit acest articol. “Oh wow.” Acestea sunt cuvintele. Repetate de trei ori: “Oh wow. Oh wow. Oh wow.” Ultimele cuvinte ale lui Steve Jobs.

Ce este moartea? Moartea care mi-a înţepenit rând pe rând bunicii, bunicii care-au fost tot timpul (tot timpul meu) atât de vii. Moartea cu care la final de 2009 am intrat într-o tâmpită cursă, convinsă că am să ajung în Bucureşti înaintea ei, să-mi văd pentru ultima oară mătuşa, s-o iau de mână – şi moartea mi-a luat-o înainte, magistral (umilitor), cu doar O zi!…

Ce este? Christos sau Buddha… Una e să o spună ei, cu totul alta s-o spună Steve Jobs. Ca diferenţa dintre Gioconda consacrată de la Luvru şi tabloul de pe şevaletul din atelier, pe care culorile sunt încă umede. “Oh” şi “wow,” două interjecţii englezeşti care ţi-ar ieşi pe gură atunci când, cotind pe cărarea de munte, îţi răsare-n faţa ochilor un peisaj şocant de frumos. Să le căutăm în dicţionar ca să aflăm ce este moartea, după părerea unui tip deştept precum Steve Jobs. Ce poate să fie, dacă, în loc să fi fost îngrozit (“Oh God!”/ “Oh no!”), a fost impresionat?

Reţin cu “osebită plăcere” scena în care, la trei ani de la începutul războiului şi după săptămâni de zăcut fără noimă într-un adăpost subteran zgâlţâit zi şi noapte de bombardamente, infestat de şobolani şi de patologia înfometării, soldaţii batalionului-personaj principal se ghiftuiesc cu fasole fiartă şi pâine. Nemţi. Îmbătaţi cu 0% alcool de beţia burţii pline, stau tolăniţi în colbul de la marginea unui nenorocit de drum. Mai că răzbate flatulenţa, leneşă, satisfăcătoare, prin ecran. Şi se trezeşte unul întrebând: “Auziţi, da’ cine-a pornit războiul ăsta?” “Păi unii zic că noi, alţii că francezii. Nu se ştie.” “Da’ de ce se-ncepe un război?” “Păi fiindcă o ţară o jigneşte pe alta.” “Daaaa, mă, bine!… Un munte din Germania a insultat o câmpie din Franţa!” Râsete grosolane. “Bine, atunci. Pentru că francezii i-au insultat pe nemţi.” “Eu sunt neamţ şi nu m-a insultat niciun francez, zău!” Râsete grosolane. Şi tot aşa, fără concluzie.

 În acelaşi ton, deşi nu cu fasole, mă gândeam: ha, nemţii!… Sfântul Imperiu Roman, Martin Luther şi Reforma Protestantă, Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial. Stau cuminţi o vreme, muncesc şi-şi văd de viaţă, de par să prospere şi să fie ok, dar nu. Între timp, sângele fierbe. Sânge de războinic. Mai mult, de Războinic Romantic! Mânat de idealuri, cum e vorba. În vintre clocoteşte. Cu nestinsă pasiune pentru Moartea Eroică. Amor turbat cum nici cearceafurile lui Fifi sau Fanny n-au pomenit în frământata lor existenţă. Şi-atunci ce se-ntâmplă? Varsă toxina.

Yeah… Aşa mă gândeam. Şi, deşi pare răutăcios, îmi provoacă, în mediul ăsta în care admirăm universal “treaba nemţească”, “calitatea germană” şi “poporul serios, muncitor”, îmi provoacă, zic, oarece satisfacţie.

Respect această echipă forte! Două nume, Merkel-Sarkozy, care au ajuns să însemne “Uniunea Europeană”. Sau cel puţin “zona euro”. Dar, oricât o respect, nu pot deloc să rezist ispitei de a mi-i închipui şcolari. Îi vad aşa, cam pe la 10 anişori, într-o sală de clasă cu bănci de lemn pe schelet metalic – acest redutabil călău al atâtor şi-atâtor fire de dres, dar pe de altă parte prietenul remaieuzelor – într-o şcoală ceauşistă de la începutul anilor ’80. Rândul de la uşă, banca a doua, poate a treia (din cinci).

Ea, o fetiţă pe care te-ai feri s-o descrii drept ageră la minte, devotată ca o lumânăreasă foii de caiet dictando pe care se înşiră cu apăsarea creionului chimic felurite cunoştinţe şcolare. Cu buzele strânse într-un botic sârguincios, secondat de corectitudinea cordeluţei albe-albe ce-i încununează creştetul. El, rudolfulvalentino-al clasei despre care toate fetele notează suspine seara, în jurnalul secret de-acasă, căruia toate îi oferă volontire răspunsurile la extemporale, lucrări şi teze, spre copiat, în schimbul acelui zâmbet deopotrivă şmecher şi şarmant, dulce şi impertinent, pe scurt irezistibil.

Colegi de bancă. În urma mutării disciplinare (a lui, evident) hotărâte de o învăţătoare. Una care, umblă vorba prin cancelarie, în afara orelor de program practică sado-masochismul.

Trebuie să mărturisesc că întâi am citit interviul. Transpiră din el o Angela Gheorghiu plină-de-sine pe două fronturi: ca mare voce şi ca femeie curtată de celebrităţi fine din lumea Operei mondiale. Aroganţa (fie şi vag) jucăuşă însă nu mă deranjează. În fond, e vorba, mi-am zis, de o femeie frumoasă.

După prima vizionare a clipului, apoi, am rămas, uimită, cu asta: o tehnică de marketing/auto-promo isteaţă-foc! A doua vizionare m-a (sur)prins emoţional. Şi atunci am hotărât să scriu acest post.

Sigur că vocea Angelei Gheorghiu poate “concura” cu cea a Mariei Callas. E la fel de cristalină, punctează notele cu aceeaşi precizie, ca pe fluturii de colecţie în bolduri. Totuşi, vocea Mariei Callas are o dulceaţă abia perceptibilă, un mic indescriptibil plus, un fel de rezervă enigmatică: ca şi cum dincolo de ce cântă şi se aude mai e “a little something”, un ungheraş de descoperit. Pe scurt, un je-ne-sais-quoi. Vocea Angelei – ba. În loc de dulce mister, sexualitate pură şi dură. Susţinută fără echivoc prin body language. În fine, bătând uşor spre isterie.

Duetul virtual se răsfiră în două tipuri de feminitate, în ultimă instanţă: una care cheamă şi una care înşfacă. Una care îndrăgosteşte şi una care seduce. Aşa încât, duetul Callas-Gheorghiu e duetul spiritului cu corpul…

La final, nu-mi pot suprima o adnotaţie naţional(istic)ă: Angela Gheorghiu este “LA soprano rumana.”* Un simbol al culturii româneşti de azi. O privesc în acest clip şi, în fundal, îmi reapar în memorie tinerele românce care ies în oraş machiate forte, purtând bluze mulate ridicate deasupra buricului. Şi văd consecvenţă aici. Iar consecvenţa constă, vai, în lipsa de discreţie. Când ieşim în lume, de ce n-avem şi noi un pic de discreţie? De ce, de ce, de ce?

* nu e greşeală de tipar, ci unul din farmecele de (trans)gender ale limbii spaniole: terminaţie feminină pentru unele substantive masculine, masculină pentru unele substantive feminine. Preferata mea e perechea el futbolista-la soprano.

So you’d reckon God left grand enterprises (wars, global orders, pandemics) in the hands of Man. He Himself withdrew behind the tingling charm of little surprises.

Lo vi desde lejos. Lo miré a los ojos. (Yo había votado por el otro, del PSOE.) Me pareció un hombre frío y un tanto aburrido, como si no tuviera alegría alguna en su vida. Será el efecto de cumplir con deberes dictados siempre por outros. Pero como el también me miraba a los ojos y no había nadie más en la calle, no pude suprimir una sonrisa que decía “te reconozco, hasta te compadezco, sin embargo no me gustas.” Y me salió: “Hola!” El suyo le salió como un susuro, pero le salió: “Hola.”

“Qué conclusión he de sacar de ello?” me pregunté luego. Pues que 1) saludar a los que no te gustan es cuestión de buena educación y que 2) respetar a tus contrarios te hace sentirte respetable.

De ce? Pentru că am văzut eu odată, într-un film cu CAP-uri mongole difuzat de televiziunea ceuşistă, cum în Mongolia se înşiră deal golaş după deal golaş după deal golaş după deal golaş, şi-aşa mai departe până la infinit.

Eu m-aş aşeza pe unul. Şi aş sta. Treptat, aş trăi astfel experienţa estivală cea mai cutremurătoare, explozivă, devastatoare a Supremei Plictiseli.  

(Da, aceasta e o reacţie adversă la flyerele, posterele şi anunţurile care promovează masajul thailandez.)